Cea mai frumoasă și misterioasă carte scrisă vreodată în limba română

Mesmeea Cuttita's Blog

Nu aș fi putut să închei anul 2015 fără să nu scriu iar și iar ceva despre cartea Zenobia, cel puțin fiindcă mi l-am închipuit mereu pe Gellu Naum la o sută de ani (eu îl numesc, uneori, și Nuam sau Maun sau Aunm sau Namu) într-o ipostază hâtră. Nu am de ce să ezit – după Maestrul și Margarita (de Mihail Afanasievici Bulgakov, magistrul meu dintotdeauna, adică de vreo 30 de ani), cartea Zenobia este a doua pe care aș lua-o cu mine pe insula pustie și veșnică. Este, de departe, cea mai frumoasă și misterioasă carte scrisă vreodată în limba română. Repet, nu am nicio ezitare. Tatăl meu Domițian îmi spune deja de vreun deceniu că ar dori să scriu un roman precum Zenobia. Ehei! Dar Zenobia nu este un roman, ci un poem-roman sau roman-poem și mai ales o carte a cărților. Cine nu a…

Vezi articol original 171 de cuvinte mai mult

Anunțuri

„…spargi in terra quella pace che regnar tu fai nel ciel…”

Uneori, rămâne numai o voce care ne însoțește părăsirile, visele, ruperile, continuările.

Zenobialand – scrisori de dragoste

Mesmeea Cuttita's Blog

„Draga mea, i-am spus eu atunci, încet, fetei aceleia, fiindcă nu știu cum te cheamă am să te numesc Zenobia și trebuie să știi că te iubesc neînchipuit de mult: uite, chiar azi noapte am visat că un prieten, un fost coleg de școală, nu mai știu, mi-a dăruit o haină brodată, trebuia să asist la nunta lui; ei, bine, mireasa, care îți semăna leit, mă iubea neînchipuit de mult, îmi spunea mereu asta, în ciuda atitudinii mele rezervate; mie, mărturisesc, îmi făceau plăcere, deși respingeam cu hotărâre pornirile ei pasionale; de altfel, cu câteva nopți înainte, în împrejurări aproape similare (cu excepția ceremoniei nupțiale) o altă fată, nu o mireasă, ci una despre care se știa precis că e mormonă, te rog să nu scapi amănuntul acesta, mă iubea și ea neînchipuit de mult și eu mă simțeam nespus de bine, ca în picătura aceea de apă; eram fericit…

Vezi articol original 226 de cuvinte mai mult

Angelus americănesc (neworlinez)

O apariție fabuloasă.

Mesmeea Cuttita's Blog

Angelus Big English cover500

Am scris la cartea aceasta în 2009 și 2010 cu atâta voluptate și voioșie. De sfârșit am sfârșit-o în Creta, într-un hotel cocoțat pe un deal uitat de lume, unde băștinașii din orașul Chania veneau să înalțe zmeie sau să se prefacă zburători de ocazie. Pământul era roșietic, aerul – fierbinte. La amiază scriam oarecum toropită, dar găseam mereu soluție pentru un capitol, pentru o poveste. Întâi de toate era vorba de ceva omagial: Mihail Afanasievici Bulgakov, magister ludi, era conținut în cartea mea în chip fățiș. Dar se mai găseau aici și Andrei Rubliov, Andrei Tarkovski, ba chiar și Wim Wenders (făcătorul filmului Cerul deasupra Berlinului). Erau aici chiar și prichindeii (Spuki și Lolo) din cartea Ținutul Celălalt (scrisă împreună cu Marius Conkan). Pe Alistair Ian Blyth, traducătorul cărții, l-am întâlnit în 2010 sau 2011, iar el mi-a spus că Angelus e un roman post-bulgakovian metafizic. De…

Vezi articol original 39 de cuvinte mai mult

Maia

Gellu Naum, Frumoasele deprinderi

Să revenim la frumoasele noastre deprinderi
sub cerul intuiţional
să ne arăm cu grijă pământul de pe tălpi
să folosim gesturi de papură cuvinte
despre balanţe despre forma focului
despre extazul binecuvântat şi dureros
sau despre sânge despre lapte şi despre celelalte obiecte-mamă

astfel ne-am putea regăsi
sub chioşc în camera de după un perete
în lumea foşnitoare de sub noi
complet paradiţi dar nu despre asta e vorba
şi cine mai ştie

O amintire de povestășie cu Alexandru Vlad

Mesmeea Cuttita's Blog

Alexandru_Vlad_2008

O amintire de povestășie cu Alexandru Vlad (31 iulie 1950 – 15 martie 2015). Prin 1992-1993, vreo trei luni de zile (nu știu de ce a durat doar atât, poate au fost patru luni, dar nu mai mult), am avut un ritual anume de povestășie cu Alexandru, în fiecare săptămână: mergeam la o cafenea mică și clujevită de lângă noul sediu al revistei Steaua (în paranteză fie spus, Alexandru fusese redactor la Steaua, din 1990 până în 1991 – apoi se mutase la revista Vatra -, eu ajunsesem redactor la Steaua, după plecarea lui, în 1991). La cafenea, eu luam o prăjitură, el o cafea, și îmi povestea, cam 45 de minute, despre ce ar fi putut face Șeherezada în vremurile de-acum. Îmi mai povestea și despre scriitoarele care o conțin actualmente, mai mult sau mai puțin, pe Șeherezada. Isabel Allende era una dintre ele; paradoxal, Anne Sexton era alta…

Vezi articol original 22 de cuvinte mai mult

De Nuptiis

 

„Nu descriem ca să facem asta; aşa simţim că atingem razele ocazionale ale unei lumi în care ne ducem noi doi, poate şi alţii, o existenţă pe care am dori-o uneori străvezie, alteori descompusă în culori, respirată. Exact așa – respirată, respirantă, așa e lumea noastră. Ne puteam transporta oriunde, se puteau petrece simultaneităţi care nu ţineau seama, aşa cum spuneam, de timp. În biserica de la ţară, singura în care am mai intrat, în balconul acela numit cafas, unde odată am vrut să mă culc, ascultând nişte cântări, uitându-mă la o pictură-nuntă, am auzit deodată un zgomot minunat, era un oraş de demult, aflat în sărbătoare. Cântece, zornăituri, străluciri. Erau acolo şi totul era ca de aur, senzaţia era cât se poate de precis cea de aur, se poate simţi asta. Nunta aceea era acolo şi nu avea de a face deloc cu atracţia mea pentru peisaje orientale. Orașul acela era acolo, toate dansurile, toate cântecele, rumoarea orașului, așa cum, ceva mai înainte, lângă un hotel imens, stând pe o bancă, lângă o fântănă, mașinile s-au transformat într-un fel de scarabei, copacii în niște arbori exotici, hotelul acela era o coloană splendidă, au fost așa pentru câteva clipe; și din asemenea lucruri e fericirea. Sunt unele lucruri fixe, cel puţin într-o dimensiune: cerul, noaptea, frigul. Pe fondul lor se mişcă lumea, de aceea sfinţii stau mereu în picioare. Iar cel la care sfinţenia devine strălucitoare până la invizibil, e bine să aibă acelaşi chip peste tot.
Vorbisem la început despre vise de toate felurile, acum vorbesc despre sfinţenie. Am să mă opresc, pentru că e lipsit de bun-simţ, ca şi atunci când citeşti despre lucruri prea încărcate erotic sau mistic. E vorba de secreţiile unora, suficient de proşti cât să vrea să nu ştie că unele zone trebuie lăsate în pace. Ele nu sunt valabile decât traduse prin gesturi reale, făcute numai în viaţa obişnuită. Verbalizarea lor excesivă devine aproape o crimă, am înţeles greu asta. Asta e.
După asemenea pasaje, apare oboseala. E şi un joc, mă întreb dacă cineva recunoaşte ceva. Iubita ştie, e aprobatoare sau dezaprobatoare, ea trăieşte tăcută şi liniştită, ţese mereu un covor minunat şi alb, coase mărgele, sprijină pentru noi toate astea; o întreb ceva, e atentă şi tristă, eu mă enervez repede ca un animal mic, fug prin colţuri până apare un fel de înger deloc blând care mă trezeşte. Atunci devin mare, alb şi liniştit, ea râde şi se ascunde în urechea mea. E foarte frumos. Aşa e viaţa noastră, răsucită, mişcătoare, tăcută ca peştii; alteori se aud ţipete de cocori, nu știu de ce, dar de cocori; nici măcar nu văzusem în realitate cocori, aveam să-i văd la Paris, orașul în care am trăit și mi-am amintit tot, peste câțiva ani, pentru că locurile noastre sunt și în alte părți decât aici, în cel mai prorpiu sens cu putință, iar locul memoriei mele cred că e acolo. Nu am standarde, doar vocile prietenilor mei, unu, doi, cât am putut păstra; standardele se rezumă la îndrăgostiţii care au reuşit, dar asta nu te poate apăra de nimic.”

(Splendor, 2005-2014)